Inimă închisă pentru renovare.

Inima mea va fi închisă pentru renovare. Nu mai încercaţi. Nici azi, nici mâine. Nu mai încercaţi deloc.

Consumul excesiv de vise duce la nebunie. Efecte adverse? Dependenţă. Lumea creeată mi s-a prăbuşit. Am două mâini şi o speranţă să mă apuc de lucru. Am planul, cea mai simplă soluţie.

Ani de-a rândul am iubit tot s-a putut iubi. M-am încrezut în aparenţe, am jonglat cu păreri de rău în stânga şi-n dreapta, mi-am dezgolit frica şi-am lăsat-o să îngheţe. Mi-au rămas ideile cocoţate pe culmi, uitate-n praful încercării. Mi-au rămas ochii fixaţi pe nimic, în gol. Minţii mele îi cedează entuziasmul, inima mea bate cu pumnii în pereţi, îmi sugrumă vasele, mă strigă pe mine, nu pe el. Punctul e pe aproape. Eu am puterea.

Afară cu toate amintirile!!! Ieşiţi acum!   De azi sunt embrionul cunoaşterii, al noului, al viitorului. Unde-o fi?! Sunt prea mari camerele inimii mele, simt cum mă pierd în goliciune. E mult praf. Pereţii sunt zgâriaţi de nişte mâini neputincioase, disperate. Cine oare încerca să iasă din mine, din inima mea, din sufletul meu., cu atâta ardoare? Dacă nu-mi suporta viaţa, iubirea, suflul, de ce nu mi-a spus? I-aş fi adus o porţie de zâmbete, o pereche de ochi verzi, un cântec şi o foaie goală. Să-mi fi scris cu sânge tot ce avea de spus. Să-mi fi scris că nu mă mai iubeşte, şi de azi voi rămâne singură. A ezitat mult. Poate l-aş fi crezut, sau poate i-aş fi pus al 365-lea lacăt, iar din mine n-ar mai fi ieşit decât rodul iubirii mele, iubirii noastre închipuite.

Alcool îmbibat cu tutun. De câte ori i-am spus să înceteze..mă murdăreşte, îmi pătează răbdarea. O iau de la 0. Îmi caut ambiţia prin buzunare şi sterg totul. Mângâi pereţii ce mi-au servit atâta timp fiori dulci, îmi sărut venele care m-au ţinut de mâini, să nu-mi pierd minţile, îmi îmbrăţişez sufletul şi-l caut în fiecare colţ pe el.

Dau toate tablourile jos. Am 2000 de saci să fac ce vreau. Combinaţiile de culori calde mă îmbată. Nu pot să le mai privesc, îmi înăbuşesc realitatea. Rând pe rând, le iau de la locul de cinste, ochii lor întrebători cerându-mi prea multe răspunsuri deodată. Răbdare! Şi singurul care mi-a luminat privirea, e tabloul meu, portretul copilăriei. Îmi simt lacrimile în pumn. Strâng din dinţi, şi cu mâneca umedă îmi şterg faţa, îmi mângâi buzele, surâsul, şi-mi plimb mâna prin părul încâlcit. Mă ridic, şi mă îndrept spre peretele opus uşii. Aşez tabloul sus de tot, singurul în toată camera.

Scot tot de pe rafturi. Iau plicul cu regrete, îl sigilez bine şi-l arunc pe geam cât mai departe. Adio! Îmi adun din fiecare colţ scrisorile cusute cu inocenţă. Îmi scot bricheta, rup o bucată de hârtie şi măzgălesc în dreapta, jos : ,, Te-am iubit…Soarele a răsărit a nu ştiu câta oară…’’ şi-i dau foc. Aici se termină sau începe sfârşitul meu.

Cărţi, lumânări parfumate, flori uscate, mesaje, ţipete şi cuvinte dulci, fotografii şi cântece, toate sunetele, tot, am închis tot într-un dulăpior. Cheia am pus-o pe masa din mijlocul camerei. Fereastra curioasă, masa întrebătoare, patul pustiit, tabloul care mă priveşte ironic şi eu. Atât am mai rămas în suflet. Nu mi-am pierdut minţile. Sunt doar obositã de gânduri, obosită de mine…

Voi pune la uşa iubirii zăvor, voi pune cătuşe cuvântului ‘dor’..Inima-mi rămâne închisă.. Voi chema cei mai renumiţi lucrători, francezi, italieni, americani, îmi voi remobila viaţa. El nu mai e, nici azi, nu va mai fi nici mâine, nici poimâine. Acum, plec de aici, până nu uit de mine. Mi-am încheiat misiunea.

Nu ştiam că alerg spre el…

-         Bună seara, iubito!

-         Tuu..aici?….acum?

-         Aici dintotdeauna, acum şi pentru totdeauna. Te iubesc mult!

-         Tocmai mi-am pierdut minţile… Şi eu te iubesc nespus!