Am căzut şi mi-am julit orgoliul. Îmi alunecă-n urechi sunetul chinuit al fricii de eul apus de mii şi mii de ori. Mă ridic din absenţă ca să-ţi mai simt ultima oară prezenţa. Atât de fierbinte, da, o simt aici, o simt în mine, şi nicidecum nu vrea să mă părăsească. De clipe-n şir mă simt a ta. Te rog, lasă-mă să mă nasc din nou! De ce în paradisul tău nu se spun cuvinte? De ce mereu le găsesc doar la tine pe limbă, şi mai ales, de ce mereu le caut în altă parte decât unde ştiu că vor fi neîncetat? Gura îmi serveşte un gust amar, care nici măcar străin nu-mi e. Pe o hartă fără margini m-am decis să-ţi caut privirea. Mi-am scos din portofel toate sensurile ce mi-au mai rămas: tu, tu , tu şi..tu. O să mă strecor uşor în existenţa ta, să mi-o recapăt pe a mea. Uşor, n-aş putea să te rănesc acum.
Şi singurul nume pe care mi l-ai dat, e în palma stânga. Iar de-ar fi să mor, o să-mi strâng pumnii la piept, o să-i îmbrăţişez cu grijă, căci Iubirea nu pot s-o ratez iarăşi. Uite, la fiecare pas, îmi pierd sentimentele de mândrie, demnitate şi onoare. Mă dezgust. E ca şi cum aş alerga în întuneric, tăcere sau sarcasm. Mi-ai spus să mă ghidez după luminiţe, dar nu-i niciuna. Mi-ai spus să mă îndrept spre orice sunet, dar nu aud nimic. Mi-ai spus că mă aştepti acolo, sus, sprijinit de cer, dar ai uitat, sunt o simplă muritoare, şi mai am de stat pe Pământ o veşnicie, aici e locul meu. N-ai pierdut din vedere nicio clipă, mi-ai informat optimismul atât de bine, încât pesimismul îmi e umbră, vrea să-mi fie alături când am să te întâlnesc.
M-am aşezat pe pământ să trasez linia care desparte binele de rău, nu ştiam că va fi linia noastră. De secole te caut în vis, în realitatea tuturor, în spatele cuvintelor dulci, în fiecare ‘el’ din viaţa mea. Nu accept să exişti doar în cărţile atinse de atâtea mâini murdare! Cu veninul din sânge, nu meriţi să mori la finalul poveştii, tu nu poţi fi atins. Mi-e greu chiar să cred că tu, al meu, poţi fi iubit. Eşti în puterile mele, îmi curgi prin venele mici,îmbătate de parfumul tău, şi în fiecare gând mă duci spre ireal.
Ia-mă din viaţă, vreau ca moartea mea să-ţi fie o ultimă declaraţie de dragoste. Cu o pasiune concentrată, plină de linişte, vreau să ne consumăm într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. Nu corespunzi realităţii obişnuite, e mult şi ceea ce dai, fără intenţie şi forţare. Caut liniştea în exil, fericirea în plăcere, aceea plăcere senzuală, prin care îmi prosteşti intelectul şi-mi distrugi simţirea. Prin gesturile tale curajoase, acţiunile gratuite, greşelile mici, infame, cu o inconştienţă care mă îngheaţă pe mine însumi, îmi anulezi fiinţa, în căutarea căreia alerg de atâta timp, în zadar. Poate nici măcar nu a existat vreodată. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte, într-o zi, când m-am născut. Priveşte, jumate din viaţa mea e scoasă pe margine. S-o calce în picioare cine-o vrea! Nu-mi pasă. Iubesc, am curaj şi mă tem.
Acum te declar Dumnezeu! Eu însumi mă simt Dumnezeu! N-am pretenţii nici măcar o mie. Un pat, întuneric şi tu. Ohh, şi-ar mai fi ceva. Aş servi totuşi o cafea neagră din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci amară.
Adio, adică rămâi!
