Într-un univers haotic, într-o mulţime înfiptă în jurul pământului diform de atâta maliţiozitate, mi-am simţit pentru prima oară fiinţa liniştită, plăcută, simplă în cel mai complex mod. Într-o furtună acoperită de clipe infame, trăite în tentative de a evada din cercul strâmt al unor gânduri otrăvite, m-a întâmpinat o creatură micuţă, o părticică din sufletul meu, un fir aproape neînsemnat, neprefăcut, elementar, un fir din sângele meu incert. O minune a unui cer mult prea darnic pentru o făptură atât de imatură, atât de pierdută, prin definiţie, cuprinsă într-o nebunie copilărească, fără margini, sens sau direcţie.
Am simţit cum şi-a creat sfios un culcuş delicat lângă glasul meu împleticit, doar pentru a-mi mângâia fiecare coardă vocală, s-a ascuns temător sub cuvintele mele incapabile de a mai exprima ceva, atât de serafic, a vrut să-mi fie gândul păzitor. El, alături de mine, într-o lume atât de populată, agitată, aruncaţi într-o lumină mult prea orbitoare pentru nişte priviri cu atâta strălucire furişată în ritmuri incoerente.
Logica mi-a fugit cu prima atingere dulce a lui. Cu o mănuţă firavă am simţit cum îşi desena pe pântecul meu viitorul său viitor. Gusta din mine cu atâta dragoste încât uimirea mi-a zidit în minte un nume. Numele lui, o închipuire dependentă, egoistă, numele lui, atât de simplu printre rândurile şterse cu isterie din cartea mea acum deschisă. Perplexă printre ipocrizie şi nelinişti, printre iubire şi dorinţă, printre atâtea cuvinte arzătoare, printre mine şi curajul meu, printre mine şi micuţul meu..
Să fie oare fericirea o simplă contradicţie? Scumpule, cu tine vreau să-mi resimt sensibilitatea, cu mâna ta pe pieptul meu spart vreau să-mi simt inima că-ntradevăr bate! Vorbeşte-mi, nu vreau să fac vreo greşeală, te-aş putea răni. Eşti ireal, eşti la capătul imaginaţiei mele! Ajută-mă! Îmblănzeşte-mi reacţiile, citeşte-mi iubirea în fiecare atac. Calmează-mi nebunia, alungă-mi fricile, micuţule, nu vreau să-ţi fac vreun rău!
Pierdută-n marele tot, în mediul lor infect, pierdutã printre ei, în insensibilitatea lor stăpânitoare, cum aş putea să evadez acum? Unde să fug? În ce faptă să mă încred ? Am 1000 de semne indescifrabile, am 1000 de gânduri risipite în minciuni, am 1000 de regrete într-un regat proiectat de tine! Micuţule, explică-mi viaţa, creează-mi o viziune distinctă de realitatea nealterată în care am ajuns, acceptă-mi orice. Mă dizolv în confuzie, micuţule, nu vreau să te rănesc, iartă-mă! Iartă-mi fiecare celulă, iartă-mi fiecare alinare neputinicoasă, iartă-mă pe mine de 1000 de ori la puterea unui infinit al unui libertăţi de idei capturate de prezentul din tiparul lor, al celor ce nu ne iubesc. Transpune-mă într-o altă realitate, departe de tot ce mă alcătuieşte acum!
Iart-o pe mami… Te iubesc enorm!
Chiar frumoasa:), profunda… :*