S-a pierdut…sau?!

Creierul ei se măreşte. Al lui explodează. O presiune de nesuportat îi pulsează constant în tâmple, pe buze, în creier, şi mai ales acolo, retrasă, în stânga. Îşi priveşte palmele ce tremură involuntar, căutându-şi părţile de suflet, ce dintr-un simplu cuvânt au decis să se distanţeze. Şi Dumnezeule, câtă hotărâre a dăinuit în acel nucleu al lor micuţ, căci au plecat atât de departe, una de cealaltă! Cu privirea speriată, îşi consolează fiinţa rătăcită în realitatea dură, în care s-a ancorat cu mii şi mii de speranţe.

Da, observă cum creierul îi refuză orice dorinţă disperată de evaziune. E captiv. A rămas singur în propria sa ocnă, iar cheia..of, tare îi e teamă că a luat-o cu ea pentru totdeauna. Santa Marta? Rio Hacha? Trinidad?  Sunt asa departe de mintea lui. E singur. De azi dimineaţă face încontinuu cunoştinţă cu ,,părăsirea’’.

E clar, chiar o iubea.  O iubea, şi împreună au asistat la ultimul lor spectacol împreună. Îi apărea ca dintr-un basm în altul, o simţea dintr-un ritm în altul, o gusta dintr-o respiraţie în alta. Ea putea să-i tulbure şi cel mai inocent gând, îl innebunea încet, dar sigur. Vânau împreună clipe ce îi aduceau îmbrăţişări calde. Îşi simţea mâinile îndrăgostite de ea, iar ochii lui o iubeau necondiţionat, chiar şi atunci când nu avea o zi prea bună.

Ce frumoasă, ce nebună! A dispărut, fără a prezenta măcar o tentativă de înfăţişare.. ,, Am să vin, dar nu mă aştepta…” i-a spus ea. Dintr-o minune a venit, dintr-o întâmplare a plecat, tăcută, pierdută, spre un alt univers. Aşa micuţă cum era, ce-ar fi putut face ea într-o casă de copii? Ce-ar fi putut face el, un copil, pentru ea ?  Nu a gândit niciodată până atunci cu inima, cu sufletul, cu privirea ce o cerea pe ea, lângă el, în braţele lui confuze. Da, ea îl părăsise cu un zâmbet sfiit, uşor arcuit în colţul gurii. Ploua. Lacrimile îi gâdilau parcă ochii, îşi simţea gâtul foarte umflat, dar încerca să se stăpânească, să nu-l vadă ea plângând. Să curgă ploaia peste pleoapele lui, peste visele lui, peste ei doi, peste tot ce-a fost şi ce va urma. Nu vroia să-şi deschidă ochii. Nu putea s-o privească pentru ultima oară. Vroia să se ascundă printre cuvintele ei, care îl surzeau, îi spărgeau auzul prin veninul lor.

Furia îi bătea cu pumnii în suflet. Simţea că inima lui a devenit acum un organ isteric. Nu-i mai inspira încredere deloc. Refrenul ploii îi zgâria creierul cu o aşa repeziciune, că nu avea timp să-şi revină din covalescenţă. S-a ridicat neîncrezător, s-a dus spre ea..Nu ştia dacă ploaia i-a umezit ochii sau chiar plângea. Faţa ei crispată i s-a întipărit pe retină, nu şi-o putea îndepărta din raza vizuală. Un sărut pe fruntea încreţită de spaimă, un sărut pe pleoapele ce mereu au fost îndreptate spre el, un sărut pe obrajii ce îi alintau pieptul cu atâta căldură.. iar buzele ei, pentru prima oară le-a atins, a sărutat-o exact ca şi cum de mâine n-ar mai vedea-o vreodată, cu iubire, cu disperare, a sărutat-o printre lacrimi, printre cuvinte, a sărutat buzele care pentru prima oară i-au spus ,, Te iubesc, micuţule!  “

Ce frumoasă, ce nebună …