Îţi scriu…

Îţi scriu să mă iubeşti şi azi. Cu ură pură îţi ating silueta schimonosită de atât orgoliu. Aproape că te mângâi, aproape că te zgârii..Mă îndrept egoistă spre urechea ta înecată în ignoranţă. Nici nu ştiu dacă urlu sau doar dacă îţi şoptesc că în dragoste nu există alegeri pentru o viaţă., că nu mai e pentru nimeni un loc..acolo, într-o stângă rănită. Sau poate că aceste cuvinte desprinse dintr-un gol de dragoste au fost doar un gând răzvrătit..ce a rămas blocat în cel mai călduros compartiment al susţinerii mele, în draga şi sălbatica mea inimă trădătoare. Îmi simţi dorinţa să te şfâşii, îmi simţi dorinţa să te sărut pe suflet, îmi simţi dorinţa să-ţi curg prin vene, să te otrăvesc dulce, ca dorul de iubire. Da, îmi simţi dorinţa să te iubesc mult, mult, mult..

Şi, în tăcerea ta vreau să ne pierdem, să ne rătăcim de noi şi de principiile aspre ale omenirii ce ne pândesc fiecare gest nebunesc. Vreau ca fiecare vis să mă încătuşeze de tine, să mă ţină strâns legată de mâna ta îndrăgostită de libertatea ce nu ţi-o doresc. Vreau ca ura şi iubirea ta să-mi străpungă trupul, concomitent, uşor, precis, pe loc sigur. Hai să fugim de adevăr, de viitor, de noi, cei din realitate! Urmează-mă, vino cu mine să ne gustăm, să ne savurăm pe noi înşine, să ne uităm în acea lume goală, populată doar de două suflete închise..Ascultă-mă, crede-mă, trezeşte-te din agonia privirilor atât de triste! Să nu mă regreţi ! Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trădat la fiecare pas. Chiar şi când te-am urât, nu te-am putut uita. Ai rămas al meu. Te-am blestemat pe tine, ca să te suport, m-am blestemat pe mine, să te uit. Te-am refuzat, ca să te schimbi, să-ţi părăseşti cele mai adânci şi mai scumpe gânduri, acelea pentru care încă regreţi că n-ai destule lacrimi să le plângi. Te-am chemat şi n-ai venit, am fugit şi nu m-ai urmat, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am închis ochii şi nu m-ai mângâiat, am plâns şi nu mi-ai sărutat lacrimile. Te-am iubit şi nu m-ai iubit.

A tot plâns sufletul nostru, lacrimi pentru o perfectă enormitate, pentru o pată de viaţă, în care să trăim mânjiţi de iubire, de puritate. Unul pentru altul ne-am tot dăruit, în zadar, cu obligaţie. Ne-am ciobit inimile seara, târziu, pentru a rămâne doar una, şi am reuşit. Am rămas cu o inimă tristă, fixată pe momentele de dragoste furate. Însă acum du-te, du-te chinuit de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi, du-te să te simţi murind dincolo de zidul ce ţi l-am construit cu fiecare pas spre tine, cu fiecare ritm spart în venele alerte. Du-te în zări sărate, şi blestemat să fii în fiecare clipă, şi torturat de frica de a te pierde în neant, torturat de gândul că singurătatea e singura care te va iubi de acum şi torturat de teama de a exista. Fără mine.

Îţi scriu să pleci şi să mă uiţi. Drag suflet mi-ai fost..

S-a pierdut…sau?!

Creierul ei se măreşte. Al lui explodează. O presiune de nesuportat îi pulsează constant în tâmple, pe buze, în creier, şi mai ales acolo, retrasă, în stânga. Îşi priveşte palmele ce tremură involuntar, căutându-şi părţile de suflet, ce dintr-un simplu cuvânt au decis să se distanţeze. Şi Dumnezeule, câtă hotărâre a dăinuit în acel nucleu al lor micuţ, căci au plecat atât de departe, una de cealaltă! Cu privirea speriată, îşi consolează fiinţa rătăcită în realitatea dură, în care s-a ancorat cu mii şi mii de speranţe.

Da, observă cum creierul îi refuză orice dorinţă disperată de evaziune. E captiv. A rămas singur în propria sa ocnă, iar cheia..of, tare îi e teamă că a luat-o cu ea pentru totdeauna. Santa Marta? Rio Hacha? Trinidad?  Sunt asa departe de mintea lui. E singur. De azi dimineaţă face încontinuu cunoştinţă cu ,,părăsirea’’.

E clar, chiar o iubea.  O iubea, şi împreună au asistat la ultimul lor spectacol împreună. Îi apărea ca dintr-un basm în altul, o simţea dintr-un ritm în altul, o gusta dintr-o respiraţie în alta. Ea putea să-i tulbure şi cel mai inocent gând, îl innebunea încet, dar sigur. Vânau împreună clipe ce îi aduceau îmbrăţişări calde. Îşi simţea mâinile îndrăgostite de ea, iar ochii lui o iubeau necondiţionat, chiar şi atunci când nu avea o zi prea bună.

Ce frumoasă, ce nebună! A dispărut, fără a prezenta măcar o tentativă de înfăţişare.. ,, Am să vin, dar nu mă aştepta…” i-a spus ea. Dintr-o minune a venit, dintr-o întâmplare a plecat, tăcută, pierdută, spre un alt univers. Aşa micuţă cum era, ce-ar fi putut face ea într-o casă de copii? Ce-ar fi putut face el, un copil, pentru ea ?  Nu a gândit niciodată până atunci cu inima, cu sufletul, cu privirea ce o cerea pe ea, lângă el, în braţele lui confuze. Da, ea îl părăsise cu un zâmbet sfiit, uşor arcuit în colţul gurii. Ploua. Lacrimile îi gâdilau parcă ochii, îşi simţea gâtul foarte umflat, dar încerca să se stăpânească, să nu-l vadă ea plângând. Să curgă ploaia peste pleoapele lui, peste visele lui, peste ei doi, peste tot ce-a fost şi ce va urma. Nu vroia să-şi deschidă ochii. Nu putea s-o privească pentru ultima oară. Vroia să se ascundă printre cuvintele ei, care îl surzeau, îi spărgeau auzul prin veninul lor.

Furia îi bătea cu pumnii în suflet. Simţea că inima lui a devenit acum un organ isteric. Nu-i mai inspira încredere deloc. Refrenul ploii îi zgâria creierul cu o aşa repeziciune, că nu avea timp să-şi revină din covalescenţă. S-a ridicat neîncrezător, s-a dus spre ea..Nu ştia dacă ploaia i-a umezit ochii sau chiar plângea. Faţa ei crispată i s-a întipărit pe retină, nu şi-o putea îndepărta din raza vizuală. Un sărut pe fruntea încreţită de spaimă, un sărut pe pleoapele ce mereu au fost îndreptate spre el, un sărut pe obrajii ce îi alintau pieptul cu atâta căldură.. iar buzele ei, pentru prima oară le-a atins, a sărutat-o exact ca şi cum de mâine n-ar mai vedea-o vreodată, cu iubire, cu disperare, a sărutat-o printre lacrimi, printre cuvinte, a sărutat buzele care pentru prima oară i-au spus ,, Te iubesc, micuţule!  “

Ce frumoasă, ce nebună …

Odă vieţii 2. Mami !

Într-un univers haotic, într-o mulţime înfiptă în jurul pământului diform de atâta maliţiozitate, mi-am simţit pentru prima oară fiinţa liniştită, plăcută, simplă în cel mai complex mod. Într-o furtună acoperită de clipe infame, trăite în tentative de a evada din cercul strâmt al unor gânduri otrăvite, m-a întâmpinat o creatură micuţă, o părticică din sufletul meu, un fir aproape neînsemnat, neprefăcut, elementar, un fir din sângele meu incert. O minune a unui cer mult prea darnic pentru o făptură atât de imatură, atât de pierdută, prin definiţie, cuprinsă într-o nebunie copilărească, fără margini, sens sau direcţie.

Am simţit cum şi-a creat sfios un culcuş delicat lângă glasul meu împleticit, doar pentru a-mi mângâia fiecare coardă vocală, s-a ascuns temător sub cuvintele mele incapabile de a mai exprima ceva, atât de serafic, a vrut să-mi fie gândul păzitor. El, alături de mine, într-o lume atât de populată, agitată, aruncaţi într-o lumină mult prea orbitoare pentru nişte priviri cu atâta strălucire furişată în ritmuri incoerente.

Logica mi-a fugit cu prima atingere dulce a lui. Cu o mănuţă firavă am simţit cum îşi desena pe pântecul meu viitorul său viitor. Gusta din mine cu atâta dragoste încât uimirea mi-a zidit în minte un nume. Numele lui, o închipuire dependentă, egoistă, numele lui, atât de simplu printre rândurile şterse cu isterie din cartea mea acum deschisă. Perplexă printre ipocrizie şi nelinişti, printre iubire şi dorinţă, printre atâtea cuvinte arzătoare, printre mine şi curajul meu, printre mine şi micuţul meu..

Să fie oare fericirea o simplă contradicţie? Scumpule, cu tine vreau să-mi resimt sensibilitatea, cu mâna ta pe pieptul meu spart vreau să-mi simt inima că-ntradevăr bate! Vorbeşte-mi, nu vreau să fac vreo greşeală, te-aş putea răni. Eşti ireal, eşti la capătul imaginaţiei mele! Ajută-mă! Îmblănzeşte-mi reacţiile, citeşte-mi iubirea în fiecare atac. Calmează-mi nebunia, alungă-mi fricile, micuţule, nu vreau să-ţi fac vreun rău!

Pierdută-n marele tot, în mediul lor infect, pierdutã printre ei, în insensibilitatea lor stăpânitoare, cum aş putea să evadez acum? Unde să fug? În ce faptă să mă încred ? Am 1000 de semne indescifrabile, am 1000 de gânduri risipite în minciuni, am 1000 de regrete într-un regat proiectat de tine! Micuţule, explică-mi viaţa, creează-mi o viziune distinctă de realitatea nealterată în care am ajuns, acceptă-mi orice. Mă dizolv în confuzie, micuţule, nu vreau să te rănesc, iartă-mă! Iartă-mi fiecare celulă, iartă-mi fiecare alinare neputinicoasă, iartă-mă pe mine de 1000 de ori la puterea unui infinit al unui libertăţi de idei capturate de prezentul din tiparul lor, al celor ce nu ne iubesc. Transpune-mă într-o altă realitate, departe de tot ce mă alcătuieşte acum!

Iart-o pe mami… Te iubesc enorm!

Odă vieţii.

Existenţa mea, răpită subtil din tine, azi, în a 60 a zi de la crearea fiinţei mele neputincioase, mi-a mărturisit ceva. Mi-a suflat în gând acel ‘ceva’ care mi-a adus zâmbetul pe buzele micuţe. Buricul îţi e centrul trupului firav, mami, nu-mi vine să cred! Eu sunt nucleul creaţiei tale supreme, sunt esenţă, sunt materie din tine! Singura creaţie sfântă, eu …

Şi uite mami, toate organele tale mă îndrăgesc, pentru mine au viaţă, mă mângâie şi-mi fac somnul dulce, îmi arată imaginea ta prinsă-ntre furie şi nebunie. Mami, de ce plângi? Sunt bine, linişteşte-te! Acum lasă naibii pastilele, eu nu am nevoie de ele, sunt prea mic să mă doară ceva, chiar sunt fericit! Încetează, altfel îmi vei face rău, mă sperii, opreşte-te odată!

Mami, tu eşti prea frumoasă ca să-ţi pleci capul în faţa lor, tu nu meriţi nici măcar să fii privită ori atinsă, fiecare contact cu umanul te deteriorează. Fugi mami, nu te uita înapoi !Când voi fi mare, doar eu am să te mai mângâi pe creştet, căci sunt singurul care îti datorează viaţa întrutotul. În braţele tale îmi simt lumea populată, animată, mami, mai atinge-mi fruntea odată, vreau să-ţi sărut mâna slăbuţă!

Oh, micuţo, îţi simt fiecare emoţie bătând în pieptul meu, gândurile tale îmi curg prin venele fine, şi în fiecare ţesut al pielii sensibile îţi descopăr temerile. Mami, nu-i mai asculta! Toţi sunt răi, îţi distrug cu cruzime firea blândă, mi se zbat în cap minciunile lor toate. Cuvintele lor se strecoară involuntar prin tine, mami, nu-i lasă să mai vorbească! Fură-le din nebunie şi hai să plecăm acum!!! Mami, tu nu vrei să mor, nu-i aşa? Nuu, nu te mai gândi atât! Dacă-ţi va fi frig, am să te îmbrac curat, cu sentimente călduroase, iar dacă-ţi va fi sete, am să te îmbăt cu perfecţiunea unui vis trăit împreună. Îţi voi da să mănânci calmul iernii, ziua 15 a lunii decembrie, prima zi din viaţa mea simplă. Hai, vorbeşte-mi, îţi iubesc atât de mult glasul! Calmul pielii tale mă surprinde, mami, eşti atât de tânără, atât de singură… Stăpâna mea, cu foarte mari probleme, lasă-mă să ies acum, te văd aşa de neputincioasă într-o lume cu monştri. Tu eşti sensibilă, iar privirea îţi e secată de lacrimi. Mami, citeşte-mi ce scrie pe foaia care-o strângi la piept! Linişteşte-te, nu plânge iar..

-Spitalul Judeţean de Urgenţă, clinica Ginecologie- AVORT, etajul VI, ora 11:00.

Mami, nu vreau lacrimi de căinţă, ţine minte, sunt cel dintâi şi cel de pe urmă copil al tău, mereu am să fiu primul tău micuţ ..Tu nu poţi fi atât de păcătoasă! În dicţionarul însemnătăţii tale nu există cuvinte atât de superficiale, atât de omeneşti. Mami, tu nu vrei să mor, nu? Fugiii …

Leapşăăăă!

Pentru că e de la Dorina, şi pentru că de acum încolo NU mai are voie să se îmbolnăvească şi nici să se ducă la olimpiadă şi sub nicio formă să stea acasă!!! Dudi, mi-ai lipsit >:D< Ai auzit? Îţi interzic!!!

Dacă eram o lună aş fi fost mai.

Dacă eram o zi aş fi fost joi.

Dacă eram o perioadă a zilei aş fi fost după-amiaza de la 15:00 la 18:00.

Dacă eram o planetă aş fi fost Pluto.

Dacă era o direcţie aş fi fost în sus ( nu prea ştiu care-i stânga sau dreapta 😀 )

Dacă eram un personaj istoric aş fi fost Cleopatra sau Hannibal.

Dacă eram un lichid aş fi fost apă cu Jacobs 3 în 1 😀

Dacă eram un copac aş fi fost tei.

Dacă eram o plantă/floare aş fi fost crin.

Dacă eram un timp de vreme aş fi fost ‘bine tare’ 😛

Dacă eram un instrument muzical aş fi fost chitară.

Dacă eram un animal aş fi fost pinguin. prea frumos se mişcă 😀

Dacă eram o culoare aş fi fost verde. Sau portocaliu. Clar una din astea 😀

Dacă eram un fruct aş fi fost lămâie. Să mă mănânce doar ăia tari în gură!

Dacă eram un element aş fi fost foc foc foc !!!!

Dacă eram o melodie aş fi fost The Fray- How to save a life.

Dacă eram o carte aş fi fost Papillon- Henri Charriere. 😡

Dacă eram o mâncare aş fi fost sarmale în foaie de viţă !!!

Dacă eram un loc aş fi fost nushtu, undeva fără mizerie.

Dacă eram un miros aş fi fost cel al scorţişoarei.

Dacă eram un cuvânt aş fi fost : ‘Niiiuuuu’!!!

Dacă eram un obiect aş fi fost o cană cu floricele roşii şi cu ceva verde şi portocaliu.

Dacă eram o parte a corpului aş fi fost sânii.

Dacă eram o expresie a feţei aş fi fost un smile d-ăla mişcooooo!

Dacă eram un personaj din desene animate aş fi fost Johnny Test

Scrisoare către absurd.

Am căzut şi mi-am julit orgoliul. Îmi alunecă-n urechi sunetul chinuit al fricii de eul apus de mii şi mii de ori. Mă ridic din absenţă ca să-ţi mai simt ultima oară prezenţa. Atât de fierbinte, da, o simt aici, o simt în mine, şi nicidecum nu vrea să mă părăsească. De clipe-n şir mă simt a ta. Te rog, lasă-mă să mă nasc din nou! De ce în paradisul tău nu se spun cuvinte? De ce mereu le găsesc doar la tine pe limbă, şi mai ales, de ce mereu le caut în altă parte decât unde ştiu că vor fi neîncetat? Gura îmi serveşte un gust amar, care nici măcar străin nu-mi e. Pe o hartă fără margini m-am decis să-ţi caut privirea. Mi-am scos din portofel toate sensurile ce mi-au mai rămas: tu, tu , tu şi..tu. O să mă strecor uşor în existenţa ta, să mi-o recapăt pe a mea. Uşor, n-aş putea să te rănesc acum.

Şi singurul nume pe care mi l-ai dat, e în palma stânga. Iar de-ar fi să mor, o să-mi strâng pumnii la piept, o să-i îmbrăţişez cu grijă, căci Iubirea nu pot s-o ratez iarăşi. Uite, la fiecare pas, îmi pierd sentimentele de mândrie, demnitate şi onoare. Mă dezgust. E ca şi cum aş alerga în întuneric, tăcere sau sarcasm. Mi-ai spus să mă ghidez după luminiţe, dar nu-i niciuna. Mi-ai spus să mă îndrept spre orice sunet, dar nu aud nimic. Mi-ai spus că mă aştepti acolo, sus, sprijinit de cer, dar ai uitat, sunt o simplă muritoare, şi mai am de stat pe Pământ o veşnicie, aici e locul meu. N-ai pierdut din vedere nicio clipă, mi-ai informat optimismul atât de bine, încât  pesimismul îmi e umbră, vrea să-mi fie alături când am să te întâlnesc.

M-am aşezat pe pământ să trasez linia care desparte binele de rău, nu ştiam că va fi linia noastră. De secole te caut în vis, în realitatea tuturor, în spatele cuvintelor dulci, în fiecare ‘el’ din viaţa mea. Nu accept să exişti doar în cărţile atinse de atâtea mâini murdare! Cu veninul din sânge, nu meriţi să mori la finalul poveştii, tu nu poţi fi atins. Mi-e greu chiar să cred că tu, al meu, poţi fi iubit. Eşti în puterile mele, îmi curgi prin venele mici,îmbătate de parfumul tău, şi în fiecare gând mă duci spre ireal.

Ia-mă din viaţă, vreau ca moartea mea să-ţi  fie o ultimă declaraţie de dragoste. Cu o pasiune concentrată, plină de linişte, vreau să ne consumăm într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. Nu corespunzi realităţii obişnuite, e mult şi ceea ce dai, fără intenţie şi forţare. Caut liniştea în exil, fericirea în plăcere, aceea plăcere senzuală, prin care îmi prosteşti intelectul şi-mi distrugi simţirea. Prin gesturile tale curajoase, acţiunile gratuite, greşelile mici, infame, cu o inconştienţă care mă îngheaţă pe mine însumi, îmi anulezi fiinţa, în căutarea căreia alerg de atâta timp, în zadar. Poate nici măcar nu a existat vreodată. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte, într-o zi, când m-am născut. Priveşte, jumate din viaţa mea e scoasă pe margine. S-o calce în picioare cine-o vrea! Nu-mi pasă. Iubesc, am curaj şi mă tem.

Acum te declar Dumnezeu! Eu însumi mă simt Dumnezeu! N-am pretenţii nici măcar o mie. Un pat, întuneric şi tu. Ohh, şi-ar mai fi ceva. Aş servi totuşi o cafea neagră din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci amară.

Adio, adică rămâi!

Inimă închisă pentru renovare.

Inima mea va fi închisă pentru renovare. Nu mai încercaţi. Nici azi, nici mâine. Nu mai încercaţi deloc.

Consumul excesiv de vise duce la nebunie. Efecte adverse? Dependenţă. Lumea creeată mi s-a prăbuşit. Am două mâini şi o speranţă să mă apuc de lucru. Am planul, cea mai simplă soluţie.

Ani de-a rândul am iubit tot s-a putut iubi. M-am încrezut în aparenţe, am jonglat cu păreri de rău în stânga şi-n dreapta, mi-am dezgolit frica şi-am lăsat-o să îngheţe. Mi-au rămas ideile cocoţate pe culmi, uitate-n praful încercării. Mi-au rămas ochii fixaţi pe nimic, în gol. Minţii mele îi cedează entuziasmul, inima mea bate cu pumnii în pereţi, îmi sugrumă vasele, mă strigă pe mine, nu pe el. Punctul e pe aproape. Eu am puterea.

Afară cu toate amintirile!!! Ieşiţi acum!   De azi sunt embrionul cunoaşterii, al noului, al viitorului. Unde-o fi?! Sunt prea mari camerele inimii mele, simt cum mă pierd în goliciune. E mult praf. Pereţii sunt zgâriaţi de nişte mâini neputincioase, disperate. Cine oare încerca să iasă din mine, din inima mea, din sufletul meu., cu atâta ardoare? Dacă nu-mi suporta viaţa, iubirea, suflul, de ce nu mi-a spus? I-aş fi adus o porţie de zâmbete, o pereche de ochi verzi, un cântec şi o foaie goală. Să-mi fi scris cu sânge tot ce avea de spus. Să-mi fi scris că nu mă mai iubeşte, şi de azi voi rămâne singură. A ezitat mult. Poate l-aş fi crezut, sau poate i-aş fi pus al 365-lea lacăt, iar din mine n-ar mai fi ieşit decât rodul iubirii mele, iubirii noastre închipuite.

Alcool îmbibat cu tutun. De câte ori i-am spus să înceteze..mă murdăreşte, îmi pătează răbdarea. O iau de la 0. Îmi caut ambiţia prin buzunare şi sterg totul. Mângâi pereţii ce mi-au servit atâta timp fiori dulci, îmi sărut venele care m-au ţinut de mâini, să nu-mi pierd minţile, îmi îmbrăţişez sufletul şi-l caut în fiecare colţ pe el.

Dau toate tablourile jos. Am 2000 de saci să fac ce vreau. Combinaţiile de culori calde mă îmbată. Nu pot să le mai privesc, îmi înăbuşesc realitatea. Rând pe rând, le iau de la locul de cinste, ochii lor întrebători cerându-mi prea multe răspunsuri deodată. Răbdare! Şi singurul care mi-a luminat privirea, e tabloul meu, portretul copilăriei. Îmi simt lacrimile în pumn. Strâng din dinţi, şi cu mâneca umedă îmi şterg faţa, îmi mângâi buzele, surâsul, şi-mi plimb mâna prin părul încâlcit. Mă ridic, şi mă îndrept spre peretele opus uşii. Aşez tabloul sus de tot, singurul în toată camera.

Scot tot de pe rafturi. Iau plicul cu regrete, îl sigilez bine şi-l arunc pe geam cât mai departe. Adio! Îmi adun din fiecare colţ scrisorile cusute cu inocenţă. Îmi scot bricheta, rup o bucată de hârtie şi măzgălesc în dreapta, jos : ,, Te-am iubit…Soarele a răsărit a nu ştiu câta oară…’’ şi-i dau foc. Aici se termină sau începe sfârşitul meu.

Cărţi, lumânări parfumate, flori uscate, mesaje, ţipete şi cuvinte dulci, fotografii şi cântece, toate sunetele, tot, am închis tot într-un dulăpior. Cheia am pus-o pe masa din mijlocul camerei. Fereastra curioasă, masa întrebătoare, patul pustiit, tabloul care mă priveşte ironic şi eu. Atât am mai rămas în suflet. Nu mi-am pierdut minţile. Sunt doar obositã de gânduri, obosită de mine…

Voi pune la uşa iubirii zăvor, voi pune cătuşe cuvântului ‘dor’..Inima-mi rămâne închisă.. Voi chema cei mai renumiţi lucrători, francezi, italieni, americani, îmi voi remobila viaţa. El nu mai e, nici azi, nu va mai fi nici mâine, nici poimâine. Acum, plec de aici, până nu uit de mine. Mi-am încheiat misiunea.

Nu ştiam că alerg spre el…

–         Bună seara, iubito!

–         Tuu..aici?….acum?

–         Aici dintotdeauna, acum şi pentru totdeauna. Te iubesc mult!

–         Tocmai mi-am pierdut minţile… Şi eu te iubesc nespus!

Am 17, zâmbiţiii !

Păi ce-aş putea spune , stăteam eu serioasă în oglindă ( tocmai mă întrebase cineva cum mă simt la 17 ), să par chipurile mai matură, mai cu capul pe umeri, ‘cu urechile pe spate’ [ M. Cărtărescu ] şi parcă nu observam nimic schimbat. Eram eu, de ieri, de azi, de mâine.. Fac o faţă gen : hocus pocus ! şi-mi îndrept privirea aiurea, spre sprâncene. Erau în regulã, mişto. Nu pot să-mi aduc aminte ce expresie făcusem, puţin intrigată, parcă aşteptam ceva, şi observ pe frunte 3 dunguliţe. Nu mari, nu foarte adânci, dar erau. Reacţia?! La faza asta nu mi-am dat mai mult de 10 ani şi o atitudine de copil răsfăţat şi îndopat cu desene animate! Am îmbătrâniiiiiiiit! Uite, uite, sunt 3 riduri ale frunţii! Dacă le am de când am împlinit 15 şi nu le-am observat până acum?! Cred că am stat vreo 15 minute în oglindă strâmbându-mă, şi făcând tot felul de ‘moace’, ca nu cumva să mai descopăr vreun semn. Salam. Doar o pierdere de timp! Mi-am dat în gând 2 palme şi am luat-o de la capăt.

Am 17. Am spâncene mişto. Am cuget şi cuvânt. Am gânduri şi glas. Am inocenţă şi iubire. Am demnitate şi suferinţă. Am rânduri, foi întregi. Am zâmbet şi dorinţă. Am timiditate şi un rămas bun. Am teorii şi vise ‘nefumate’ încă. Am emoţii şi o lacrimã. Îi am pe el şi pe ea. Am amintiri şi litere. Am totul şi nimic. Am 17 !

Am abordat toate subiectele cu uşurinţă, am făcut-o pe marele orator, pălăvrăgind ore întregi în tăcere, aşezându-mă de fiecare dată la aceeaşi masă, tot cu mine… Orice, chiar dacă nu era un subiect pe care un copil ar trebui să-l ia în primire . Orice. De la avort, divorţ, alimentaţie, pensii până la materiale, istorie şi desene animate. Donnie Darko mi se pare genial. Mi se pare super tare tot ce nu poate fi înţeles de alţii. Ştiu ( cred ) că eu am darul de a pricepe neînţelesul, de a-l iubi. Altceva mă umple de spume. Nu-l definesc, nu-i pun accentul, nu-i pun punctul şi nici capătul. Nu-i spun numele. Văd un câine urât, adică sunt conştientă că e pocit şi şters aşa, mă uit la ochii lui şi nu pot să mă abţin să-l nu-l îndrăgesc. Asta nu ştiu cum se mai numeşte. Ciudăţenie.

Am prieteni o groază. Şi buni, şi mai puţin buni, şi verzi şi verzi mai închis, de toate felurile şi tipurile. Toate calităţile şi defectele. La unu’ n-aş renunţa niciodatã. La 2-3 ţin enorm. Cu alţii 3-4 sunt obişnuitã şi am ajuns să-i îndrăgesc mult. Restu-s umplutură. Câteodată prietenii sunt ca spirtul pe ranã. Ustură şi curăţă. Corect. Să ai un prieten bun e un dar necondiţionat, la fel cum e si iubirea lui pentru tine. Tocmai de aceea, când vine vorba de ‘povestea ta’, nu i-o încredinţa. Nu a fost de faţă când cu o singură atingere el/ea îţi furnica spatele, când după un sărut, uitai de realitatea ta, şi trăiai în ‘a voastră’, într-un trecut uitat de mult. Nu s-a furişat, uitându-se pe fereastră cum îţi lingea rănile, după războaiele purtate veacuri la rând, în propria-ţi conştienţă tulburată de ea sau el, de un vin roşu sau de un cuvânt. Iubeste-o/l până ce iubirea ţi se face apă şi se scurge prin toţi porii. Iubeşte în absenţă. Remediul eşti tu. Antidotul eşti tu. Speranţa eşti tu. Şi cel mai bun sfat, desigur e al tău. Vindecă-te singur. E tot ce poţi face pentru tine.

Cu cât vei ridica un zid mai înalt, cu atât va fi mai bun cel care-l va sări. Cu siguranţă se va găsi o nebună curajoasă, să-şi rupă oasele până sus-sus, să te găsească stând abătut, aşteptându-o doar pe ea, copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Căţărându-se acolo, acea zi va fi ziua unui nou început. Trãieşte, zâmbeşte, iubeşte şi speră! ,,Al naibii să fiu, dacă ai nevoie de cineva ca să suferi şi mai apoi să te vindeci ..’’

Dragi tovarãşi, nu mi-o luaţi în nume de rău! Înţelegeţi mesajul meu şi…toate la timpul lor!

Bai bai :]

Eu şi..nushtu. Viitorul perfect!

Bãi ‘buey’, ştiţi voi de când mã tot câcâi la un articol?! Pãi nu ştiţi, cã eu toatã ziua dorm. Bag picioru, numai pot . Vreau vacanţa aia mai repede. Poate mã nervez acu’ şi mã mãrit. Şi o sa fiu o soţie ‘modernã’, care doarme pânã la 12, bea 3 cafele pe zi, priveşte documentare jumate din zi , iar in rest şi-l iubeşte pe bãrbasu’ mult mult mult :> Serios,  cred cã nu mi-aş mai intra în graţii de mândrã dacã ar suna aşa viitorul meu.

Cã veni vorba de viitorul meu cel IDEAL, ce-aş putea spune? Am avut ca temã la psihologie sã vorbesc despre asta. Şi eseul meu a fost cam diferit de al celorlalţi colegi care şi-au pus bine la punct toate aspectele unei vieţi perfecte: vor sã se facã avocaţi, procurori, medici şi bla bla, sã câştige un salariu cu multe cifre, dintre care majoritatea de 0, sã aibã  bãrbaţi frumoşi, care sã nu fie beţivi în şanţ şi care sã le iubeascã pân’ la Doamne-Doamne şi-napoi. Bunnn. Da, e chiar foarte bine pânã aici.

Acum a venit rândul meu. Pe plan profesional, sincer, aveam gânduri mari tare. Dar, primul lucru care mi-a venit în cap a fost un pat. Bine, nu un pat oarecare. Unul foarte mare aşezat în mijlocul camerei, într-un apartament la etajul 9. Şi cum ‘intram’ eu în apartamentul MEU, în dormitorul MEU, în faţã aveam o fereastrã imensã de unde vedeam tot farmecul Parisului. Sau al Bucureştiului. Şi fereastra aia e obligatorie, nu mã intereseazã. Şi lenjeria patului era bineînţeles VERDE. Aveam şi o lampã foarte kinki, cu floricele portocalii, un covoraş pufos, o masã plinã de reviste, iar în pat era Dima. Pentru toţi cei care nu-l cunosc pe scumpul meu Grig, Dima Grigore, sã ştiţi cã sunteţi cam degeaba! E un personaj care mi-a atras atenţia într-un mod plãcut, şi mi-a rãmas în cap, în minte, sau poate doar în imaginaţie. Mã, când am zis Dima, mã refeream la carte. Pe el, îl ţin ascuns, na!

Şi ce sã înţeleg eu din toatã chestiunea asta?! Cã pe plan profesional am sã stauuuuuu, şi am sã dooooorm în patul meu. Pãi da, am sã fiu o ‘mândrã’ în varful patului. Şi pentru asta, al doilea gând în completarea primului a fost sã-mi iau un bãrbat afacerist. Eiiii da, prost gând. Idiot chiar. Cum sã fac asta?! Nu cã aş avea ceva cu banii lui, şi eu aş fi numitã o profitoare. Nu nu, asta-mi convine. Dar el e problema. Fiindcã mie îmi plac motocicliştii. Ştiu, sunã periculos pentru o mânã de om, cât sunt eu, dar ce, e visul meu. Şi asta cred cã se datoreazã filmului ‘ Tre metri sopra il cielo’. Mi-a rãmas mie în cap. Ar mai fi încã o variantã în caz cã prima se împiedicã de imposibil. Mã gândeam sã mã mãrit cu un pictor. Şi nu vreau ditai nuntã, tam-tam, neamuri şi alte câcaturi. No, no. Vreau sã fie ceva pe o plajã, dar nu în România. Şi sã cânt toatã ziulica: mã picteazã-n verdeeee, mã picteazã-n alb, mã picteazã-n roşu senzual :> Şi cel mai important dintre toate panaramele de mai sus, vreau sã fie deştept. Nu sã termine 3 facultãţi, sã aibã inşpe mii de diplome şi alte alea alea. Inteligenţa nu prin asta se aratã neapãrat. Dacã m-aş pune acum sã explic, probabil n-aţi întelege nimic. Fiindcã toate aspectele care vouã probabil vi se par aiurea, mie mi se par chiar foarte logice. Mereu mi se întâmplã sã mã contrazic în legãturã cu nişte chestii micuţe, şi încã nu-s convinsã cã problema e la mine. Refuz sã cred asta. Poftim.

Cã am terminat-o şi cu relaţiile mele amoroase, trecem la suflet. Şi ceea ce ţine de sufletul meu, în adâncul adâncurilor sunt animalele. Şiiii, fiindcã n-o s-o mai am pe Minnie care sã-mi spunã mereu cã nu-s în stare sã am grijã de mine, da’ de încã cineva, am sã fiu cât se poate de independentã şi da, am sã dorm cu un câine în pat. Sau 2. 3. Câţi încap, doar d-aia îmi iau ditamai patul. Şi am sã fac pe dracu-n 4 sã iasã cum vreau .

Am uitat sã spun cã mã vad mereu scriind. Nu ştiu exact ce, dar mereu scriu pe foi. Bãnuiesc cã am plecat cu lenea de acasã şi d-aia oi fi împrãştiatã. Prostii. Înainte cu câteva ore de francezã aveam gânduri de profesoarã, da’ s-au dus toate. Toate! Plus cã azi m-am enervat în ultimul hal. Michi, scuzeeee!!! Mã mustrã tare mã, ce vreţi. Şi nushtu ce-ar ieşi din elevii mei. Probabil praful. Mã las şi de ideea asta, nu merge. Mã gândeam sã mã fac psihilog, da’ mi-e c-o sã mã pufneascã râsu’ şi nu-i frumos. 😀  Serios, m-am gândit bine la amândouã şi nu-mi mai intrã în norme. Tre’ sã ma gândesc bine la ce-am sã fac. E naşpa.

Ceva m-a îngrijorat. Nu m-am vãzut lângã copii, ci direct langã nepoţi. Şi unul dintre ei era negruuu :> Acum, pânã la 50 de ani am sã stau cu sufletul la gurã sã vãd dacã-i ţigan sau nu. Dacã este, mã impuşc. Dacã nu-i, iau pastile şi mor în somn. N-am de gând sã ajung la 90 ani. ÎN NICIUN CAZ!

Ce sã vã zic acuma, şi pe mine mã cam sperie postul ãsta, da’ ce-o fi sã fac.  Am sã cresc mare şi-o sã-mi vinã mintea la cap 😀 Ştiţi voi vorba cu ‘speranţa’. Sau dacã nu, are mama grijã, nu-i problemã.

Bineînţeles, nu am scris în eseu toate astea, fiindcã aş fi fost prea aiurea. Femeia a cerut seriozitate, ce puii ei.

Bai bai :]

Titlu. Da, da . Atât, titlu.

Ce vã uitaţi aşa? E şi el un titlu. Doar nu era sã scriu cã mi-a luat Minnie periuţã de dinţi VERDE !!! Chiar dacã nici pânã la vârsta asta nu am învãţat sã mã spãl pe dinţi, şi stric 20 de periuţe pe an , ador sã le am , sau sã le vãd. Iar asta, ultima din colecţie, e maxim. MAXIM am spus!!! Şi chiar dacã-i simplã, şi n-are cine ştie ce briz-briz, e verde mã, şi-i doar a mea ! Gata, mi-am declarat dragostea, mi-am uşurat sufletul, acum sã-mi spun ofurile.

Sã-ncep frumos. Nu înjur ( acum ), nu vreau sã jignesc ( acum ), nu fac scandal ( deloc ), dar vreau sã vã întreb. Câţi dintre voi sunteţi ‘pã bune’? Aud majoritatea fetelor, sau piţipoancelor, sau cum vreţi voi sã le numiţi, spunând cât de sensibile se simt pe persoanã fizicã, cât de sufletiste şi cât de tru sunt ele. Pentru cã urãsc minciuna, şi vor sã audã numai şi numai adevãrul. Pãi da, d-asta îmi pare mie rãu. Cã nu-s chiar atât de ‘pã bune’ eu, ca sã le ţip în faţã cât de perfecte nu sunt. Mã refer la persoane în general, nicidecum numai la fete. A fost doar un exemplu. Gratuit şi susţinut 😀

Şi e cale luuuuungã spre a te apropia de ceea ce spun. Ca sã fii ‘pã bune’ cu restu’, tre’ sa fii în primul rând cu tine. Şi e greeeeu. În schimb, e la îndemânã sã laşi commenturi pe haifaiv şi sã-i spui pânã şi celei mai slute, cã e foarte foarte drãgãlaşã cu ochişorii ãia şi privirea inocentã ( asta pentru cã e rudã, prietenã, cunoştinţã sau câcat, orice. ) Ar mai fi o chestiuţã. Câteodatã ( sau de fiecare datã ) nu putem sã recunoaştem frumosul altcuiva, pe care, sã zicem cã nu`l avem la inimã prea mult. Nu-i frumos, dar e deştept. E retras, sãlbatic, dar când spune ceva, cât de mic, spune tot ce e nevoie. Întotdeauna existã chestii care ţin loc de altceva, şi care nouã, celorlalţi, ne ridicã o oarecare problemã în a le recunoaşte. Din ambiţie, de ‘tãtari’ ce suntem, din prostie, din lipsa de curaj şi personalitate, nu vream sã recunoaştem asta, iar în cazul de faţã chiar nu existã ‘nu pot’ sau ‘nu am ce vedea la el/ea’.

Mã bat acu’ cu pumnu`n piept cã am fãcut eu un experiment :> E ciudãţel el aşa, da’ mi-a deschis ochii. Pur şi simplu am analizat o persoanã, care sã zicem cã îmi displãcea. Nu nu, nu urãsc, doar cã-mi sãreau în ochi doar ei pãrţile rele. Şi bineînteles, m-am pus sã le caut pe cele bune. Am fost destul de obiectivã şi da, m-am convins. Ceva, ceva se completeazã. Şi asta se întâmplã în fiecare sufleţel pe care îl consideraţi gol cu totul.

Şi vã spun toate astea, fiindcã vreau sã fiu ‘pã bune’. Începând de acum, înainte cu putere! Ipocrizie- 0; Curaj- maxim. Mã, MAXIM am spus. Nesimţire?! Sã zicem cã…undeva la jumãtate 😀 Dupã calculele mele, e greu sã spui cuiva tot ce gândeşti. Iar de aici apar jumãtãţile de adevãr. Nu cã te-ar afecta pe tine în cine ştie ce fel, dar dacã eşti mai slab de duh ( ca mine ) , te gândeşti şi la persoana cu pricina. Nu cã ar merita, dar…ţine de vreo 7 ani de acasã.

Şi încã o chestie. V-am albiiiit? V-am disperat? V-am sãturat, nu? 😀 Şi ce. Eu sã rãmân sãnãtoasã!

Bai bai :]